Despre cum am facut pojar la 26 de ani!

In urma cu vreo trei saptamani, nepotelul meu, ingerasul de Andrei a facut pojar. Un pici mic de un an si doua luni. Incercati numai sa vi-l imaginati mic mic si plin de bube saracul de ti se rupea inima numai vazandu-l. Si sa nu ne mai gandim la restul de siptome pe care oricum nu le putem mentiona si nici simti daca nu le-am avut. Iar el nu zice nimic, normal ca e mic si nu stie a vorbi. A trecut in schimb ca un adevarat erou peste aceasta poveste si a incheiat capitolul cu zambetul pe buze.
Am fost in vizita la el cand era bolnav de cateva opri, aproape zilnic, caci mila mi-era mare.

Cica bolile copilariei trebuie sa ramana acolo in copilarie, insa nimeni nu iti spune ca daca nu le-ai facut pana la o varsta se mai pot intampla si dupa acea varsta.
Cica stai in baza mamei care iti zice: “da eu stiu ca ai facut, dar parca nu, eh stai linistita ca ai facut! dar nu mai stiu sigur”
Si cu siguranta ca am fcaut pojar atunci cand aveam si eu cativa mai putini anisori, am zis ca nu are sens sa ma feresc la 26 de ani nu mai face gaina batrana decat ciorba buna si in nici caz pojar. Si ma gandeam ca nu e nici un risc. Iata-ma in schimb la cateva saptamani stand in casa, cand ar trebui sa incep noul program educational Always, stand in casa cu bube in cap, pe intregul corp, pana si in zonele intime, caci asa se manifesta.

Si sa nu mai vorbim si de restul simptomelor care la noi - adultii sunt si mai grave iar ele sunt: ameteli de proportii ca nu mai puteam sa ma ridic din pat (sunt o eroina ca scriu totusi la numai doua zile dupa ce mi-au aparut bubele) febre inainte sa imi apara si eu ziceam ca e prea cald in casa, ca am transpirat din cauza caldurii, lipsa poftei de mancare (asta a fost buna ca mai dau jos ceva), dureri de oase, dureri de piele, mancarimi arsuri pe stomac, dureri in gat si in toata gura, caci nenororcitele astea mici ies si in gura, iar copii mici nu au de unde sti, ca sa iti zica ce ii doare, iata ca am descoperit eu.

Ar trebui sa imi scriu memoriile incepand cu prima zi de cand am avut pojar - implicit 1 mai 2014, cand toata lumea a iesit la gratare si la iarba verde, la peturi de bere si la multa veselie, iar eu a trebuti sa stau in casa, injurata in gand de prietenul meu ca el saracul s-a simtit obligat sa empatizeze cu ghinionul meu.
Eh asta e povestea mea insa si sigur multi au patit-o, am avut noroc de cativa oameni care s-au ingrijit de mine si de boala mea si nu m-au lasat sa cad prada depresiei pentru ca sincer la 26 de ani sa te vezi plina de bube ca fata cu gandul ca nu iti vor trece si vor ramane semne nu e deloc usor. Sa nu mai vorbim ca nu Andrei ala micu’ de la care am luat pojar i-au cazut fire intregi de par cu tot cu radacina de la bubitele din cap. Si ma apuca isteria numai cand ma gandesc la ce va fi. Sunt a treia zi de pojar complet si complex asteptand cu nerabdare sa ies din casa, sa dau buzna in soarele de afara.

Mancarimile nu sunt atat de grave, slava domnului ca exista siropuri pentru asta si tot felul de solutii, dar tragedia in sine nu se diminueaza cu nimic caci boala ma inchide intre cativa pereti care sincer nu sunt chiar atat de frumosi.
Sa nu mai vorbim despre cateva lucruri de care trebuie sa ma lipsesc cum ar fi: dusurile lungi cu scruburi si cu tot felul de arome, cremele mele si lotiunile emoliente pe care le aplicam mereu, masca de par care abia incepuse sa dea rezultate, picioarele fine pe care abia asteptam sa le etalez, parfumurile si altele.
Si dragul meu prieten se gandea sa ma duca la mare de 1 Mai. Multumesc! din suflet, dar - uite am pojar de la ala micu’!!!!!