Au fost alegeri europarlamentare in Romania. A fost si o campanie pentru europarlamentare care numai campanie nu a fost… Peste tot unde ne uitam, pe unde ascultam, toata lumea astepta alegerile astea ca pe o paine calda care sa aduca o schimbare in bine care nu mai vine de vreo 25 de ani. Cand au venit si am avut puterea sa decidem, ne-am blocat. Ba am facut „boicot”, ba n-am avut timp, ba am pus botul la discursul haotic al politicienilor. Multi au stat acasa si s-au incapatanat sa dea ochii cu urna de vot. Alegerea e a lor. Nu se comenteaza, e democratie, fiecare face ce vrea. Dupa, ne-am plans, ne plangem ca nu e bine, „ne doare”. Unde? Aici e buba. Ne doare-n cot, in dos, la basca, ne doare in varful pixului, ne doare… Si atat. Durerea asta e doar o masca pentru lasitate, pentru indiferenta. Suntem indiferenti la ce se intampla in jurul nostru, suntem indiferenti la ce spun altii, suntem indiferenti… Ar trebui sa nu ne plangem din moment ce nu facem nimic sa iesim din mocirla in care ne gasim.
De cand se stie, romanul n-a stiut decat sa se planga, sa ceara, dar in schimb sa nu dea nimic, sa aiba totul de-a gata, sa fie cocolosit. Si cand coconul de puf s-a fisurat imediat reactioneaza violent, striga, plange, isi spune pasul tare si raspicat sa-l auda toata lumea. De ce? Pentru ca poate, pentru ca traieste in democratie, o democratie inteleasa gresit, o democratie pasiva.
Asa ca de acum incolo, cand e sa ne plangem, sa ne gandim ce-am facut sau ce n-am facut de am ajuns unde suntem. A fi cetatean al unei tari nu inseamna sa stai in casa si sa te plangi ca altii nu fac nimic. A fi cetatean al unei tari inseamna ca ai si niste responsabilitati pe care trebuie sa le exerciti fara sa fii impins de la spate…