Când moare cineva, cei mai suspecţi sunt cei care spun: să ne amintim acum de momentele bune din viaţa sa (aici începe o anecdotică voit dezinvoltă, infantilă). În privinţa asta, mai degrabă ţăranii şi popoarele primitive aveau dreptate: moartea e un moment de stupefacţie – sau n-o vei percepe deloc. E atât de neverosimilă încât încremeneşti; tăcere discretă sau urlet. Sunt singurele atitudini care îl includ pe cel care a murit, cu tot cu moartea sa; care iau cu adevărat act că i s-a întâmplat asta.
E tot mai straniu progresul pe care-l ia interdicţia fumatului (mai curând, interdicţia locurilor publice fumătorilor). Asta spune ceva şi despre nivelul de narcisism pe care l-am atins. De câte ori sunt în contact cu o persoană, ea mă poate infecta: îmi poate vinde alimente cu aditivi, îmi poate infesta plămânii mei curaţi. Apoi, enorma invidie a plăcerii celuilalt. Există câteva plăceri – evident plăceri – care-mi sunt inaccesibile pentru că sunt prea riscante: singura soluţie e să le interzic. În sfârşit, fantasmarea unui duşman de substituţie. Eşti într-o clasă înstărită, burghez-boem, profiţi la maximum de neoliberalismul deşănţat, dar vrei în acelaşi timp să pari puţin anticapitalist: vei fi atunci ecologist, împotriva fumătorilor, a industriilor şi alimentelor poluante, şi weekend-urile vei trimite la reciclare recipiente de plastic. E mica ta nişă de protest, care-ţi curăţă puţin conştiinţa printr-o extrateritorializare a clasei, făcându-te să te simţi cald în suflet şi solidar cu umanul.
Nu vreau să mai citesc cărţile care au contat în viaţa mea. Inevitabil o să le găsesc altfel. Şi nu asta e insuportabil, cât conştiinţa acrelii mele de acum. Nu, prefer să las amintirile unde sunt, în puritatea lor suspectă.
E tot mai straniu progresul pe care-l ia interdicţia fumatului (mai curând, interdicţia locurilor publice fumătorilor). Asta spune ceva şi despre nivelul de narcisism pe care l-am atins. De câte ori sunt în contact cu o persoană, ea mă poate infecta: îmi poate vinde alimente cu aditivi, îmi poate infesta plămânii mei curaţi. Apoi, enorma invidie a plăcerii celuilalt. Există câteva plăceri – evident plăceri – care-mi sunt inaccesibile pentru că sunt prea riscante: singura soluţie e să le interzic. În sfârşit, fantasmarea unui duşman de substituţie. Eşti într-o clasă înstărită, burghez-boem, profiţi la maximum de neoliberalismul deşănţat, dar vrei în acelaşi timp să pari puţin anticapitalist: vei fi atunci ecologist, împotriva fumătorilor, a industriilor şi alimentelor poluante, şi weekend-urile vei trimite la reciclare recipiente de plastic. E mica ta nişă de protest, care-ţi curăţă puţin conştiinţa printr-o extrateritorializare a clasei, făcându-te să te simţi cald în suflet şi solidar cu umanul.
Nu vreau să mai citesc cărţile care au contat în viaţa mea. Inevitabil o să le găsesc altfel. Şi nu asta e insuportabil, cât conştiinţa acrelii mele de acum. Nu, prefer să las amintirile unde sunt, în puritatea lor suspectă.