În 1962, în timpul Crizei rachetelor, un portavion american a lansat bombe de adâncime împotriva unui submarin sovietic descoperit lângă coastele Cubei, pentru a-l forţa să iasă la suprafaţă. Nu ştiau că submarinul era dotat cu arma nucleară. În aceste situaţii prevăzute de procedură, submarinul era autorizat să lanseze racheta nucleară dacă trei dintre ofiţerii din comandă erau de acord. O ceartă s-a iscat între aceştia. Doi dintre ei au fost de acord, unul împotrivă. Astăzi ştim chiar şi numele său: Arkhipov. Până la urmă, cei trei admit să ridice submarinul şi să aştepte ordine de la Moscova.
Ne putem imagina uşor ce s-ar fi întâmplat după lansarea rachetei; Statele Unite trebuiau să riposteze, războiul nuclear ar fi fost pornit. S-a spus despre Arkhipov: ‘este tipul care a salvat lumea’. S-a încercat chiar un scenariu ecranizat de Hollywood, nu foarte acurat sau convingător.
Putem merge chiar mai departe imaginându-ne contrafactual, rezonabil, deznodământul cel mai probabil al lucrurilor. În cazul cel mai bun, în care schimbul de rachete ar fi fost moderat de ambele părţi, am fi avut o iarnă nucleară de doi ani. Circa 10% din populaţia lumii ar fi supravieţuit. Cioran ar fi fost considerat filozoful profet al lumii; la acea dată, era singurul dintre gânditori care scria în Occident despre urgenţa catastrofei. Probabil nu m-aş fi născut, după cum nici cititorii nefericiţi ai acestor rânduri. Inventarea internetului ar fi fost amânată cu 50 sau 100 de ani. Comunismul ar fi supravieţuit câteva secole, tensiunea dintre cele două blocuri ar fi fost continuă. Populaţia supravieţuitoare ar fi intrat într-un mixaj total, după marile migraţii construindu-şi aşezările şi noile oraşe pe ţărmul mărilor şi oceanelor, propice climatic agriculturii şi supravieţuirii. Bibliotecile ar fi fost muzee, s-ar fi instalat o profundă neîncredere în spiritul uman. Probabil, la această dată deja, o nouă religie înglobând universalitatea şi-ar fi făcut apariţia.
S-a numit Arkhipov, Vasili Arkhipov, şi a murit în ’99.
Pe fereastră, observ că se topeşte încet zăpada.
Ne putem imagina uşor ce s-ar fi întâmplat după lansarea rachetei; Statele Unite trebuiau să riposteze, războiul nuclear ar fi fost pornit. S-a spus despre Arkhipov: ‘este tipul care a salvat lumea’. S-a încercat chiar un scenariu ecranizat de Hollywood, nu foarte acurat sau convingător.
Putem merge chiar mai departe imaginându-ne contrafactual, rezonabil, deznodământul cel mai probabil al lucrurilor. În cazul cel mai bun, în care schimbul de rachete ar fi fost moderat de ambele părţi, am fi avut o iarnă nucleară de doi ani. Circa 10% din populaţia lumii ar fi supravieţuit. Cioran ar fi fost considerat filozoful profet al lumii; la acea dată, era singurul dintre gânditori care scria în Occident despre urgenţa catastrofei. Probabil nu m-aş fi născut, după cum nici cititorii nefericiţi ai acestor rânduri. Inventarea internetului ar fi fost amânată cu 50 sau 100 de ani. Comunismul ar fi supravieţuit câteva secole, tensiunea dintre cele două blocuri ar fi fost continuă. Populaţia supravieţuitoare ar fi intrat într-un mixaj total, după marile migraţii construindu-şi aşezările şi noile oraşe pe ţărmul mărilor şi oceanelor, propice climatic agriculturii şi supravieţuirii. Bibliotecile ar fi fost muzee, s-ar fi instalat o profundă neîncredere în spiritul uman. Probabil, la această dată deja, o nouă religie înglobând universalitatea şi-ar fi făcut apariţia.
S-a numit Arkhipov, Vasili Arkhipov, şi a murit în ’99.
Pe fereastră, observ că se topeşte încet zăpada.