Ma gandesc in ultimul timp cu nostalgie la vemurile cand imi permiteam luxul de a spune “eu, niciodata…” si, in general, de a avea principii si de a le afirma.
Acum, dupa un numar de experiente si de ani, vad acest lux ca pe un apanaj al tineretii celei dintai, ca pe un privilegiu limitat si exclusivist al celor carora viata le-a oferit prea multe vise, dar nu si suficienta practica a lor.
E superfluu sa spun ca, desigur, am facut tot ce imi juram solemn la 20 de ani ca “eu, niciodata…”. Si ca, in timp, am realizat (parafrazandu-l oarecum pe Wilde) ca diferenta dintre un capriciu al varstei si un principiu de viata este ca primul dureaza ceva mai mult.
Si nici nu stiu daca este neaparat un lucru trist acesta, sau mai degraba uman, iar acceptarea acestei realitati ar putea asadar sa fie o dovada de intelepciune mai degraba decat renuntare si lasitate.
In acelasi timp, este la fel de adevarat in ce ma priveste ca regret anii aceia in care imi permiteam sa fac afirmatii definitive, sa dau sentinte fara posibilitate de apel si, in general, sa disec negrul de alb stergand dintr-un simplu impuls al mintii orice nuanta de gri.
Nu stiu care erau argumentele mele pentru acel refuz al compromisului; probabil aveau de-a face cu sentimentul ca ceea ce avea sa urmeze era mai semnificativ decat ceea ce ma adusese in acel punct. Prin contrast, sentimentul de azi este ca suma experientelor mele de pana acum depaseste in importanta orice ar putea sa urmeze.