''Am dresat un melc pe sanii tai!" a inceput sa spuna gangurind ca un copil in fasa, caruia scutecul nu-i mai ajunge de bucurie oarba.
A dresat intreaga jungla pe fese si a patimit alaturi de corbii cerului ca nu poate manca din bucatele pline de dulceata acra-iute-amara-ciocolatie, minuni vii ale trupului nenascut inca. a zburat cu leii printre ramurile pline ale copacilor si a vegheat alaturi de suricate adancurile pamantului. zace acum in pustiu, imi cere sa mai fiu... din ce sa ma mai prefac cand nu ai am cenusa? cum sa mai adorm cu ochii larg deschisi si sa nu ma mai pierd cand imi vegheaza talpile micute, pasind catre valurile pline de ganduri ale nemuririi? sa mai fim? sa mai simtim? sa mai avem?
Clipa e atat de tremuranda incat si limbile ceasornicului se clatina de teama sa nu se piarda intre minutar si secundar. clipa zboara atat de repede si totusi timpul e inca infinit, nedescoperit in toata maretia ta si creste.... se alinta printre genele mangaiate de maini de barbat-copil-erou si apoi scurge cate-un murmur din ochii obositi de visare. timpul se pierde in sprancenele stufoase pe care doar buricul degetelor le atinge gudurandu-se de placere. ar vrea si buzele dar el nu le lasa. se prea grabeste sa aiba... vrea totul, acum, mereu, repede in vesnicie. atinge usor, parca apasat si soarbe ca un aspirator viata din gaura neagra care capata forte nemaivazute la fiecare vibratie fragila.
Peretii se darama unii peste altii...
A dresat si lupii din paduri pe umerii plini de matase rosie, a alergat vreo cinci camile cu ochi de hipopotam incercand sa prinda cea mai jalnica suflare din campul ce ia viata prin noi. O poveste incununta cu succes de infinite ori. in mine tot de multe nenumarate tremurari fragede pornite din suflet, din spirit, din vointa. Fat Frumos iubeste si cartile si zanele...
Viata se scurge, el nu mai alearga nimic. sta inchinat catre fereastra care zace si ea apasata de rotile care fug pe sosea. zgomot, aer, fulgi senini, agitatie in duh, dorinta. dorinta de a sta, de a ramane, de a opri hainul timp care trece peste amintirile noastre atat de line. canta o vioara la cap, cu chitara nu vrea sa faca nimic. alint din priviri dulci, apoi mangaieri fuginde. dimineata calca peste noi.
"Voi spune acestei clipe care trece: Opreste-te, ca prea frumoasa esti!" Faust.
A dresat intreaga jungla pe fese si a patimit alaturi de corbii cerului ca nu poate manca din bucatele pline de dulceata acra-iute-amara-ciocolatie, minuni vii ale trupului nenascut inca. a zburat cu leii printre ramurile pline ale copacilor si a vegheat alaturi de suricate adancurile pamantului. zace acum in pustiu, imi cere sa mai fiu... din ce sa ma mai prefac cand nu ai am cenusa? cum sa mai adorm cu ochii larg deschisi si sa nu ma mai pierd cand imi vegheaza talpile micute, pasind catre valurile pline de ganduri ale nemuririi? sa mai fim? sa mai simtim? sa mai avem?
Clipa e atat de tremuranda incat si limbile ceasornicului se clatina de teama sa nu se piarda intre minutar si secundar. clipa zboara atat de repede si totusi timpul e inca infinit, nedescoperit in toata maretia ta si creste.... se alinta printre genele mangaiate de maini de barbat-copil-erou si apoi scurge cate-un murmur din ochii obositi de visare. timpul se pierde in sprancenele stufoase pe care doar buricul degetelor le atinge gudurandu-se de placere. ar vrea si buzele dar el nu le lasa. se prea grabeste sa aiba... vrea totul, acum, mereu, repede in vesnicie. atinge usor, parca apasat si soarbe ca un aspirator viata din gaura neagra care capata forte nemaivazute la fiecare vibratie fragila.
Peretii se darama unii peste altii...
A dresat si lupii din paduri pe umerii plini de matase rosie, a alergat vreo cinci camile cu ochi de hipopotam incercand sa prinda cea mai jalnica suflare din campul ce ia viata prin noi. O poveste incununta cu succes de infinite ori. in mine tot de multe nenumarate tremurari fragede pornite din suflet, din spirit, din vointa. Fat Frumos iubeste si cartile si zanele...
Viata se scurge, el nu mai alearga nimic. sta inchinat catre fereastra care zace si ea apasata de rotile care fug pe sosea. zgomot, aer, fulgi senini, agitatie in duh, dorinta. dorinta de a sta, de a ramane, de a opri hainul timp care trece peste amintirile noastre atat de line. canta o vioara la cap, cu chitara nu vrea sa faca nimic. alint din priviri dulci, apoi mangaieri fuginde. dimineata calca peste noi.
"Voi spune acestei clipe care trece: Opreste-te, ca prea frumoasa esti!" Faust.