Covorul e plin de patratele. Nu stiu cum e afara, in camera mea e cald si miroase a dizolvant si a pereti gauriti. Visele am decis sa le tin la borcan deocamdata! aerul e din ce in ce mai plin de ganduri seci. oamenii din strada si-au pierdut umbrele si inoata fericiti printre fulgi... de ce fericiti cand ar putea fi senini? fericirea e o stare fada, plina de echivoc. in alb e imbracata marginea cerului si centrul lui arata ca fundul unei banane batucite.
Dumnezeu confunda oamenii uneori! le da cat nu pot duce si de bine si de rau! nu stiu cum se face de bat clopotele la biserica... oare fiecare zi e o sarbatoare?! asa cum spuneau batranii? oare fiecare clipa a vietii trebuie traita cu intensitate?
Despre mine ca si despre ceilalti acum...e tragic cand vrei sa iti pierzi din unicitate si nu reusesti decat atunci cand te feresti de pierdere...e urat cand nu stii ce sa faci dar totusi stii care-ar fi drumul pe care sa apuci. da, o minte plina de controverse, o minte senina, o minte sedata de ganduri, un suflet imbuibat de trairi. oare mai suntem noi unici in vreun fel? mai avem ceva special.
Daca fiecare din noi este unic atunci avem totusi ceva in comun: unicitatea. sa te pierzi in lume ca si un om al abisului, sa te scufunzi in nimic ca si un sambure in burta unei balene.
Dar balenele au suflet, de ce sa le ranesti? si vacile....ele dau lapte si n-au nici o obligatie, sunt pur si simplu darnice, fara sa le oferi nimic in schimb ele sunt asa dragalase si de treaba incat iti dau lapte...e ceva special! e un instinct matern. si nici macar nu trebuie sa le spui: "mama". oamenii nu sunt deloc ca animalele, oamenii sunt lacomi si rai, dar sunt pe lumea asta si oameni ca vacile, care dau fara sa ceara!
M-am afundat intr-o valiza. acolo am gasit de toate. acolo am gasit cartofi fierti in loc de piure, acolo am gasit morcovi intregi in loc de suc cu fructe, am gasit pesti care respirau adanc in aerul inghesuit, am gasit vise frante si pline de forme, am gasit o penseta cu care am smuls cateva lacrimi dintr-o bluza nepurtata de mult, am gasit si o unghiera cu care am taiat aripile care-mi serveau pentru zbor candva. am gasit si o parte dintr-o pila, pentru ca s-a cam rupt odata cu trecerea timpului.
Si cu ea n-am facut nimic. n-am pilit nimic, pentru ca si-asa totul in jur e prea uniform prea previzibil, prea la fel, prea in nici un fel. n-am pilit nimic pentru ca tot are contur, nimic nu e deosebit si daca ar fi, tot n-as risca sa pilesc, pentru ca ce e diferit e special, unic si trebuie lasat asa. nu modificat!
Unii vor sa modifice suflete si de cele mai multe ori singurul lor rezultat este acela de a vedea sange scurgandu-se din ele...unii vor sa intervina in ganduri si sa le taie radacinile si in cele din urma nu vad decat seva scurgandu-se in gol. pierduta in rautatea vremii...
Tot in valiza am gasit si-un suflet, unul mic dar cu putere, unul in care am incaput si am scurs asa cateva clipe, cateva secole, cateva vieti si am plutit, am plutit in nesimtire si cand m-am trezit eram printre flori, flori pline de parfum gingas care imi mangaia tamplele si imi golea arterele inimii de aerul murdar.
Si cand am iesit din valiza am tras fiermoarul ei am aruncat-o in iarba pentru ca acolo trebuie sa stea lucrurile vechi, in iarba, alaturi de gandaci si alaturi de harnicile furnici, in iarba, mai aproape de morti, mai aproape de cei pe care nu-i avem alaturi si nu-i mai putem strange in brate, pentru ca ei sunt dusi, dusi cu totul, dar in nici un caz pierduti, in nici un caz uitati!
Dumnezeu confunda oamenii uneori! le da cat nu pot duce si de bine si de rau! nu stiu cum se face de bat clopotele la biserica... oare fiecare zi e o sarbatoare?! asa cum spuneau batranii? oare fiecare clipa a vietii trebuie traita cu intensitate?
Despre mine ca si despre ceilalti acum...e tragic cand vrei sa iti pierzi din unicitate si nu reusesti decat atunci cand te feresti de pierdere...e urat cand nu stii ce sa faci dar totusi stii care-ar fi drumul pe care sa apuci. da, o minte plina de controverse, o minte senina, o minte sedata de ganduri, un suflet imbuibat de trairi. oare mai suntem noi unici in vreun fel? mai avem ceva special.
Daca fiecare din noi este unic atunci avem totusi ceva in comun: unicitatea. sa te pierzi in lume ca si un om al abisului, sa te scufunzi in nimic ca si un sambure in burta unei balene.
Dar balenele au suflet, de ce sa le ranesti? si vacile....ele dau lapte si n-au nici o obligatie, sunt pur si simplu darnice, fara sa le oferi nimic in schimb ele sunt asa dragalase si de treaba incat iti dau lapte...e ceva special! e un instinct matern. si nici macar nu trebuie sa le spui: "mama". oamenii nu sunt deloc ca animalele, oamenii sunt lacomi si rai, dar sunt pe lumea asta si oameni ca vacile, care dau fara sa ceara!
M-am afundat intr-o valiza. acolo am gasit de toate. acolo am gasit cartofi fierti in loc de piure, acolo am gasit morcovi intregi in loc de suc cu fructe, am gasit pesti care respirau adanc in aerul inghesuit, am gasit vise frante si pline de forme, am gasit o penseta cu care am smuls cateva lacrimi dintr-o bluza nepurtata de mult, am gasit si o unghiera cu care am taiat aripile care-mi serveau pentru zbor candva. am gasit si o parte dintr-o pila, pentru ca s-a cam rupt odata cu trecerea timpului.
Si cu ea n-am facut nimic. n-am pilit nimic, pentru ca si-asa totul in jur e prea uniform prea previzibil, prea la fel, prea in nici un fel. n-am pilit nimic pentru ca tot are contur, nimic nu e deosebit si daca ar fi, tot n-as risca sa pilesc, pentru ca ce e diferit e special, unic si trebuie lasat asa. nu modificat!
Unii vor sa modifice suflete si de cele mai multe ori singurul lor rezultat este acela de a vedea sange scurgandu-se din ele...unii vor sa intervina in ganduri si sa le taie radacinile si in cele din urma nu vad decat seva scurgandu-se in gol. pierduta in rautatea vremii...
Tot in valiza am gasit si-un suflet, unul mic dar cu putere, unul in care am incaput si am scurs asa cateva clipe, cateva secole, cateva vieti si am plutit, am plutit in nesimtire si cand m-am trezit eram printre flori, flori pline de parfum gingas care imi mangaia tamplele si imi golea arterele inimii de aerul murdar.
Si cand am iesit din valiza am tras fiermoarul ei am aruncat-o in iarba pentru ca acolo trebuie sa stea lucrurile vechi, in iarba, alaturi de gandaci si alaturi de harnicile furnici, in iarba, mai aproape de morti, mai aproape de cei pe care nu-i avem alaturi si nu-i mai putem strange in brate, pentru ca ei sunt dusi, dusi cu totul, dar in nici un caz pierduti, in nici un caz uitati!