Mă întreb care sunt obiectele care te duc în altă lume? Poarta dintre material şi dincolo de materie…. o amintire stinsă, într-un vechi vas de flori, primit cadou în ziua x de la un y… ori câteva petale uscate de floare, primită-ntâi de la un întâi… ori poate o monedă cu care nu s-a cumpărat, nu s-a făcut troc şi nu valorează o suma ci un întreg de simţăminte, promisiuni ori generaţii de aspiraţii… Sunt multe obiecte pe care cand le vedem, simţim, mirosim ori auzim şi, de ce nu, gustăm…. mintea nu ne mai ascultă ci pleacă , descătuşată, spre un moment dat, ştiut şi de tine- trăit de tine- piciorele-i sunt goale şi descătuşate… fuge pe clipele stinse, ce se îndreaptă spre asfinţit…. cele grăbite s-au îmbarcat deja pe vaporul far’ de întoarcere… cele melancolice- prea bete de fericire zăbovesc, sunt indecise.. nu vor să părăsească momentul de fericire…
…..şi mintea calcă pe aceste clipe melancolice pentru a ajunge unde-i spune harta ,de tine făurită şi simţită…. şi tu după minte.. să o ajungi din urmă, să nu o laşi sa se rătăcească… alergi şi tu şi ajungi pe pata, clipei, de culoare în care ce a fost nu e gri ci plin de vibraţii şi nuanţe – un miez orbitor de strălucitor… ce se stinge pe măsură ce tu plecai .. te vezi pe tine făcând pasul pe clipa următoare… cu un picior pe viitor şi cu unul suspendat în neant… priveai peste umar cum se scufundă -ca un atlantis- momentul tău.. neştiind că cineva va găsi calea de întoarcere-un arheolog prea priceput în a desluşi misterele tale- Te pierzi pentru cateva ceasuri- în realitate mai puţin ori mai mult, ori vis- în miezul orbitor.. în care nu cunoşti decât desfătarea razelor de lumină… raze ce te alintă mai tare pentru că nu sunt de soare, ori alte stele ci generate de tine… tu îţi eşti soare, căldură, viaţă…. Dar micul moment de deliciu este, brusc, întrerupt de goana minţii, ce fuge, spre realitate reamintindu-şi că a uitat un lucru pe care tu trebuia să îl faci… şi iar fugi după mintea ta…. acum spre realitate, spre un alt soare, spre o altă viaţă.. cea dătătoare de mieji de lumină proprie-
Uneori ferecăm obiectele-portal-poartă, pentru că am vrea să nu mai fim pe fugă, pentru că vedem clipele cum se îmbarcă pe vapor, şi ne întristăm.. dar de ce? doar pleacă necazurile, ele sunt cele mai grăbite probabil rusinoase că au fost învinse… cele bune sunt înca “punte”…. şi vor rămâne pâna ce picioarele tinere ale minţii noastre… vor îmbătrâni.. şi nu vor mai putea alerga aşa cum o fac acum şi cum au făcut-o acum ceva ani…. va şti ,doar, numai unele poteci….. va fi învăţat drumul spre port şi nu se va odihni la miezul de lumina ci va învăţa a flutura batiste… vei sta cu faţa spre un apus.. dar nu de soare… ciu de viaţă de om.. îl vei vedea ,aşa, cum se apropie cu fiecare excursie a minţii spre meleagul din tine, în tine…. te vei înspăimânta… dar te vei resemna şi nu vei mai fi necajit de apus… şi vei merge la pas cu mintea.. pe ultimul drum… conştient că la întoarcere niciunul dintre voi nu va mai călca.. că doar urmele de dus – singure- fără perechea de întors vor mai sta… dar cui îi va mai păsa…. dacă ţie nu ţi-a păsat…
Aşa că nu mai sta.. ia-ţi mintea în braţe, sărut-o pătimaş… nu o certa când evadează, dar mustr-o când stă prea mult la miez… aruncă, când treci peste clipele rămase, seminţe de iarbă, pe care să păşiti mai usor.. şi să nu vă înţepaţi în ceea ce ar fi putut fi… fiţi vânt (element cu rol de viaţă dătător)….şi vizitaţi fiecare miez… nu fi sluga- nervoasă- ce alearga după tânăra fată-mintea- spre a o aduce acasă când este înca în floare în miezul zilei, fi tânărul ce îi ţine companie şi îi încurajează nebuniile şi arată-i că lumea nu e un infinit.. ci 2 infinite.. ambele cutreierate pe jumătate, ori cu părti deloc aflate… fiţi fugari… fugari, între două lumi, ce se odihnesc la miez de propriu soare.. fugari….
…..şi mintea calcă pe aceste clipe melancolice pentru a ajunge unde-i spune harta ,de tine făurită şi simţită…. şi tu după minte.. să o ajungi din urmă, să nu o laşi sa se rătăcească… alergi şi tu şi ajungi pe pata, clipei, de culoare în care ce a fost nu e gri ci plin de vibraţii şi nuanţe – un miez orbitor de strălucitor… ce se stinge pe măsură ce tu plecai .. te vezi pe tine făcând pasul pe clipa următoare… cu un picior pe viitor şi cu unul suspendat în neant… priveai peste umar cum se scufundă -ca un atlantis- momentul tău.. neştiind că cineva va găsi calea de întoarcere-un arheolog prea priceput în a desluşi misterele tale- Te pierzi pentru cateva ceasuri- în realitate mai puţin ori mai mult, ori vis- în miezul orbitor.. în care nu cunoşti decât desfătarea razelor de lumină… raze ce te alintă mai tare pentru că nu sunt de soare, ori alte stele ci generate de tine… tu îţi eşti soare, căldură, viaţă…. Dar micul moment de deliciu este, brusc, întrerupt de goana minţii, ce fuge, spre realitate reamintindu-şi că a uitat un lucru pe care tu trebuia să îl faci… şi iar fugi după mintea ta…. acum spre realitate, spre un alt soare, spre o altă viaţă.. cea dătătoare de mieji de lumină proprie-
Uneori ferecăm obiectele-portal-poartă, pentru că am vrea să nu mai fim pe fugă, pentru că vedem clipele cum se îmbarcă pe vapor, şi ne întristăm.. dar de ce? doar pleacă necazurile, ele sunt cele mai grăbite probabil rusinoase că au fost învinse… cele bune sunt înca “punte”…. şi vor rămâne pâna ce picioarele tinere ale minţii noastre… vor îmbătrâni.. şi nu vor mai putea alerga aşa cum o fac acum şi cum au făcut-o acum ceva ani…. va şti ,doar, numai unele poteci….. va fi învăţat drumul spre port şi nu se va odihni la miezul de lumina ci va învăţa a flutura batiste… vei sta cu faţa spre un apus.. dar nu de soare… ciu de viaţă de om.. îl vei vedea ,aşa, cum se apropie cu fiecare excursie a minţii spre meleagul din tine, în tine…. te vei înspăimânta… dar te vei resemna şi nu vei mai fi necajit de apus… şi vei merge la pas cu mintea.. pe ultimul drum… conştient că la întoarcere niciunul dintre voi nu va mai călca.. că doar urmele de dus – singure- fără perechea de întors vor mai sta… dar cui îi va mai păsa…. dacă ţie nu ţi-a păsat…
Aşa că nu mai sta.. ia-ţi mintea în braţe, sărut-o pătimaş… nu o certa când evadează, dar mustr-o când stă prea mult la miez… aruncă, când treci peste clipele rămase, seminţe de iarbă, pe care să păşiti mai usor.. şi să nu vă înţepaţi în ceea ce ar fi putut fi… fiţi vânt (element cu rol de viaţă dătător)….şi vizitaţi fiecare miez… nu fi sluga- nervoasă- ce alearga după tânăra fată-mintea- spre a o aduce acasă când este înca în floare în miezul zilei, fi tânărul ce îi ţine companie şi îi încurajează nebuniile şi arată-i că lumea nu e un infinit.. ci 2 infinite.. ambele cutreierate pe jumătate, ori cu părti deloc aflate… fiţi fugari… fugari, între două lumi, ce se odihnesc la miez de propriu soare.. fugari….