Un soi de..

Claude Lanzmann, într-un articol elegiac din Nouvel Obs: ‘Tinerii scriitori din secolul XXI sunt de plâns; ei trăiesc în timpuri obscure, fără repere sau aşteptări, fără viitor descifrabil, fără ca nimic să le poată suscita încrederea, entuziasmul, angajamentul total. Utopiile sunt moarte, e sfârşitul istoriei. Fără să se resemneze, ei îşi fac loc şi se aruncă lacom asupra secolului precedent, atât de aproape şi totuşi atât de îndepărtat. Găsindu-se vinovaţi de a nu fi suferit de nimic – lipsă intolerabilă -, ei reactivează şi rejoacă un trecut în care n-au avut nici un amestec, transformând în găselniţe răsunătoare ceea ce era ştiut şi răsdiscutat de foarte multă vreme… Distanţa le autorizează, cred ei, toate dezinvolturile şi erorile cele mai flagrante, în numele moralismului înlăcrimat şi retrospectiv’.
        Abil, L. a identificat prompt moralismul de retrospecţie, această mică modă a eroizării post-factum. Dar se înşeală un pic crezând că tinerii vor mai vampiriza multă vreme trecutul. E vorba de un val recent şi foarte slab, cuprinzând de fapt abia câţiva bobos care se visează prizonieri în lagăre de concentrare şi în Gulag – va trece curând. O groază mult mai subtilă a înflorit în epoca noastră. Un soi de oroare la ralenti, inaugurând un tip diferit de tensiune, fără obiect, stranie şi sfârtecând timpul cu intensitate scăzută, pe care zadarnic am căuta-o în altă parte. Va scrie singură, dintr-un singur jet negru, cărţile timpului.